Parcul Național Munții Măcinului

Munții Măcinului sunt ce a mai rămas dintr-un lanț hercinic vechi de sute de milioane de ani, tocit în tot acest răstimp până la un set de creste rotunjite de granit și de măgurici care ating cel mult 467 de metri. Nu seamănă deloc cu Carpații: roca este golașă și deschisă la culoare, versanții sunt uscați, iar vegetația este de stepă și silvostepă, nu de fag și brad. Combinația face din parc unul dintre cele mai distincte locuri biologic din România, un punct de întâlnire între specii balcanice, mediteraneene și de stepă asiatică, cu plante rare, o diversitate excepțională de fluturi și păsări, între care numeroase răpitoare care folosesc crestele. Potecile urcă la măguricile de granit ale Țuțuiatului, punctul cel mai înalt, cu priveliști peste lunca Dunării și peste carierele de la Măcin. Este un masiv modest ca înălțime și remarcabil ca substanță, vizitat de foarte puțini călători străini.

Puncte de atracție

• Măgurici de granit - domuri și blocuri golașe, roase de vreme, pe creste.
• Floră de stepă - colilie, bujori de stepă primăvara și endemite rare.
• Răpitoare - acvile, șorecari și șoimi vânând de-a lungul crestelor.
• Priveliști peste Dunăre - lunca și fluviul de pe punctele înalte.

Când să mergi

Primăvara, mai ales în mai, când înflorește stepa și se deschid bujorii sălbatici, și toamna pentru aerul limpede și migrație. Vara e fierbinte și expusă, fără umbră și fără apă, iar mersul la amiază e neplăcut. Iarna e mohorâtă și vântoasă.

Înainte să pleci

Apa este constrângerea: practic nu există surse pe creste, iar riscul real este epuizarea termică, nu vreo dificultate tehnică. Viperele sunt frecvente pe terenul stâncos. Marcajele sunt rare, iar unele poteci traversează pășuni private. În satele din jurul parcului infrastructura turistică este foarte redusă.

În apropiere

Delta Dunării începe la est; Brăila este peste fluviu, la vest.