Salina Slănic Prahova

Mina Unirea de la Slănic a fost lucrată din anii 1930 și închisă pentru extracție în anii 1970, lăsând în urmă paisprezece săli a căror scară e greu de redat: pereții urcă în profilul trapezoidal pe care îl dă exploatarea sării, tavanele stau la vreo cincizeci-șaizeci de metri deasupra, iar suprafața podelei ajunge la zeci de mii de metri pătrați. Un lift coboară vizitatorii peste două sute de metri în câteva minute. Înăuntru sunt sculpturi în sare, între care busturi și un relief cu Decebal tăiat într-un perete, o capelă, un mic muzeu și zone pentru copii, plus bănci pe care oamenii stau ore întregi respirând aerul pentru afecțiuni respiratorii. Scara, nu decorația, este ce face drumul să merite. La suprafață, Slănicul are lacuri sărate formate în vechi lucrări prăbușite, între care Baia Baciului, unde apa este destul de densă cât să plutești ușor.

La ce să fii atent

• Sălile mari - hale trapezoidale cu tavane la cincizeci de metri și mai sus.
• Sculpturi în sare - statui și reliefuri tăiate în pereți.
• Coborârea cu liftul - o cădere rapidă de peste două sute de metri.
• Lacurile sărate de la suprafață - apă densă, care te ține la plutire, în vechi lucrări prăbușite.

Când să mergi

Tot anul, cu o temperatură subterană constantă de vreo douăsprezece grade. Weekendurile de vară și vacanțele școlare sunt foarte aglomerate. Lacurile de la suprafață sunt o atracție de vară. Mina se închide în unele zile de sărbătoare și pentru lucrări.

Note practice

Sub pământ e frig, iar cozile la lift pot fi lungi în sezon. Mina este o destinație de agrement și de sănătate, nu un sit de patrimoniu, cu explicații puține despre istoria mineritului. Orașul Slănic este degradat. Fotografia este dificilă în lumina joasă și uniformă.

În apropiere

Ploieștiul este la sud; stațiunile de pe valea Prahovei și Bucegii sunt la vest.